APARȚÍNE, aparțín, vb. III. Intranz. A ține, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. A face parte dintr-o anumită clasă, dintr-o anumită organizație etc. – Din fr. appartenir (după ține).
APARȚÍNE vb. III. intr. A ține de cineva sau ceva; a fi în posesiunea, în proprietatea cuiva. A ține de, a face parte (dintr-o familie, dintr-o organizație etc.). [P.i. aparțin. / fr. appartenir, după ține].
APARȚÍNE vb. intr. a ține de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva; a face parte (din). (după fr. appartenir)
APARȚÍNE, aparțín, vb. III. Intranz. A ține de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. A face parte dintr-o clasă, dintr-o organizație etc. – Fr. appartenir (după ține).
APARȚÍNE vb. a depinde, a ține. (Trustul ~ de minister.)
aparțíne vb., ind. ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aparțín, 1 pl. aparțínem; conj. prez. 3 sg. și pl. aparțínă; ger. aparținând; part. aparținút
A APARȚÍNE aparțín intranz. 1) A fi al cuiva în virtutea unui drept. 2) A face parte dintr-un întreg. Aparține unei familii de intelectuali. 3) A constitui drept apanaj; a fi propriu. /fr. appartenir
aparțín, -út, a -țíne și (nord) -țineá v. tr. (fr. appartenir). Îs al cuĭva: cartea îmĭ aparține mie. Posed, am: atîta bunătate nu-țĭ aparține de cît ție. Țin de, fac parte din: eŭ aparțin patriiĭ. A-țĭ aparține (tu ție), a fi al tăŭ, a fi liber.