ANUMÍT, -Ă, anumiți, -te, adj. 1. Care a fost hotărât, precizat. O anumită zi. O anumită casă. Deosebit, special, aparte. Se uita într-un anumit fel. 2. Unul, oarecare. Anumiți oameni. – Anume + suf. -it (după germ. bestimmt).
ANUMÍT, -Ă, anumiți, -te, adj. 1. Bine determinat; hotărât, cunoscut. O anumită zi. O anumită casă. Deosebit, special. Se uita într-un anumit fel. 2. Unul, oarecare. Anumiți oameni. – Din anume + suf. -it (după germ. bestimmt).
ANUMÍT adj. 1. anume, aparte, deosebit, special, (înv. și pop.) osebit. (Cu o metodă ~.) 2. cunoscut, determinat, fixat, hotărât, precizat, rânduit, specificat, stabilit, statornicit. (La o dată ~.) 3. oarecare, (înv.) oarecine. (Vorbea cu un ~ dispreț.)
anumít adj. m., pl. anumíți; f. sg. anumítă, pl. anumíte
anumít, -ă pron. indef. (d. anume). Un anume, hotărît, precis, determinat, fix, special, destinat din ainte [!]: într’ un loc anumit, într’ un anumit loc, o cantitate anumită. – Că limba-l socotește pronume indefinit, e gen. pl. anumitor saŭ unor anumițĭ (anumite), nu anumiților (-elor): procesele anumitor despăgubirĭ.
ANUMÍT ~tă (~ți, ~te) 1) Care a fost hotărât; cunoscut; știut. La ~te ore. 2) Care este deosebit; special. Într-un ~ mod. 3) la pl. Indiferent care; o parte din; unii. ~ți oameni. /anume + suf. ~it