ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. 1. Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. Figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii etc., care se pun reciproc în relief. 2. (Fil.) Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, care neagă teza. – Din fr. antithèse.
ANTITÉZĂ s.f. 1. Opoziție între două idei, între două noțiuni, între două teze. 2. Figură de stil bazată pe contrastul dintre două idei care se pun în relief una pe cealaltă. 3. Judecată opusă unei alte judecăți, numită teză. (În filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei; negație, opoziție. [ fr. antithèse, cf. lat., gr. antithesis – opoziție].
ANTITÉZĂ s. f. 1. opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți. 2. figură de stil care exprimă opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje etc. puse reciproc în lumină. 3. (fil.; la Hegel) treapta a doua a triadei, opusă tezei. ( fr. antithèse, gr. antithesis)
ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. Opoziție între două fenomene, idei etc. exprimând caracterul dialectic al oricărui proces de dezvoltare din natură și societate. Figură de stil care se bazează pe opoziție. – Fr. antithèse (lat. lit. antithesis).
ANTITÉZĂ s. opoziție. (Relații de ~.)
antitéză s. f. → teză
antitéză f., pl. e (vgr. antithesis, d. anti, contra, și thésis, pozițiune). Ret. Figura pin [!] care se opun ideile: Dumnezeŭ e mare în lucrurĭ micĭ. V. retorică.
ANTITÉZĂ ~e f. 1) Opoziție între două sau mai multe idei, noțiuni, acțiuni; contrast. 2) log. Judecată opusă tezei. 3) Figură de stil bazată pe contrastul dintre două cuvinte, noțiuni, personaje. 4) (în filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei. /lat. antithesis, fr. antithese