ANTIMÓNIU s. n. Metaloid de culoare albă-cenușie, cu numeroase folosiri în industrie; stibiu. – Din fr. antimoine, lat. antimonium.ANTIMÓNIU n. Metaloid alb-cenușiu, casant, folosit în industrie, în componența unor aliaje, în poligrafie, în industria cauciucului; stibiu. [Sil. -niu] /lat. antimoniumANTIMÓNIU s.n. Metaloid alb-cenușiu cu aspect metalic folosit la diferite aliaje; stibiu. [Pron. -niu. / it. antimoniu, cf. fr. antimoine, germ. Antimon ar. ithmid].ANTIMÓNIU s. n. metaloid alb-cenușiu cu aspect metalic, folosit în aliaje; stibiu. ( germ. Antimon, lat. antimonium)ANTIMÓNIU s. n. Metaloid de culoare albă-cenușie, cu numeroase folosiri în industrie. – Fr. antimoine (lat. lit. antimonium).ANTIMÓNIU s. (CHIM.) stibiu, (înv.) sârmea, surmă.antimóniu s. n. [-niu pron. -niu], art. antimóniul; simb. Sbantimóniŭ n. (mlat. antimonium, care se află la Constantin Africanu, d. vgr. anti, contra, și fr. moine, monah, călugăr, fiind-că alchimistu Vasile Valentin, stareț de mînăstire în sec. 15, văzînd că porciĭ se îngrașă cu niște aliaj de antimoniŭ și arsenic, a dat acest aliaj și celor-lalțĭ călugărĭ, care slăbiră orĭ muriră. Deci acest metal e „contra călugărilor”). Chim. Stibiŭ.ANTIMÓNIU (‹ germ., lat. m.) s. n. Element chimic (Sb; nr. at. 51, m. at. 121,75, p. t. 630 ºC, p. f. 1.645 ºC), semimetalic, întrebuințat în tehnică sub formă de aliaje; stibiu. A fost descoperit de chimistul german J. Thölde în 1450.