ANATÉMĂ, anateme, s. f. Osândire, ostracizare a cuiva de către biserică, excludere din rândul bisericii; afurisenie. [Acc. și: anátemă] – Din ngr. anáthema.
ANATÉMĂ s. f. excludere a cuiva din sânul bisericii. ( fr. anathème, lat., gr. anathema)
ANATÉMĂ, anateme, s. f. Osândire, ostracizare a cuiva de către biserică. [Acc. și: anátemă] – Ngr. anatema.
anatémă s. f., g.-d. art anatémei; pl. anatéme
ANATÉMĂ s. v. excomunicare.
anátemă, s. f. – Excludere, ostracizare a cuiva de către biserică. – Var. ana(f)tima, ana(f)tema. – Mr. anatima, megl. natima. Ngr. ἀνάυημα (Murnu 4). Formele cu f. arată proveniența din sl. anathema, anafema. – Der. anatem(at)isi, anatem(at)iza, vb. (a arunca anatema, a afurisi).
anatémă f., pl. e (vgr. și ngr. anáthema, cu e scurt, „prinos, afurisenie”, confundat cu anathéma, cu e lung, „prinos, podoabă”; lat. anáthema și -éma; it. anátema și -éma. V. apotemă, natimă și temă). Afurisenie, excomunicare, blestem solemn din partea bisericiĭ. – Vechĭ (după vsl.), pl. ĭ (ca patimĭ), anátimă, anátemă și anáftimă. A fi anatĭma, a fi afurisit, blestemat, excomunicat.
ANATÉMĂ ~e f. bis. Pedeapsă dată cuiva de către biserică; excludere din sânul bisericii; afurisenie. [G.-D. anatemei; Acc. și anátemă] /ngr. anathéma
anátemă/anatémă s. f., g.-d. art. anátemei/anatémei; pl. anáteme/anatéme