AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire ( mutus „mut”).
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. ~ [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire ( mutus „mut”).
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire ( mutus „mut”).
AMUȚÍ vb. 1. v. muți. 2. v. înceta.
amuțí (-țésc, -ít), vb. – A deveni mut. – Mr. amuțăscu. Lat. *ammutῑre (Pușcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. – Der. amuțeală, s. f. (amuțire).
amuțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțeáscă
A AMUȚÍ ~ésc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /lat. ammutire
AMUȚÁ, amúț, vb. I. Tranz. (Reg.) A asmuți un câine asupra cuiva. – Lat. *ammotiare.
A amuți ≠ a se auzi
amuțá (a asmuți) vb., ind. prez. 1 sg. amúț, 3 sg. amúță; conj. prez. 3 sg. și pl. amúțe; ger. amuțând
amúț și (vest) sumúț, a -á v. tr. (orig. lat.). Ațîț cîniĭ pe cineva cu interj. sa (Mold.) orĭ șo (Munt.): șo pe el! a amuța cîniĭ pe lup. Fig. Ațîț, instig: demagogiĭ amuță plebea pe ceĭ bogațĭ. – Și a muța (Trans.) și a asmuța. Fals a asmuți.
amuțésc v. intr. (lat. ad, la, și mutesco. V. muțesc. Muțesc, devin mut: a amuțit de frică. Nu maĭ ripostez, tac: tunurile dușmanuluĭ aŭ amuțit. V. tr. Fac mut: frica l-a amuțit.