AMENINȚÁRE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. Primejdie, pericol. – V. amenința.
AMENINȚÁRE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. Primejdie.
AMENINȚÁRE s. 1. (înv.) îngrozire. (~ cuiva cu moartea.) 2. v. primejduire. 3. v. primejdie.
amenințáre s. f., g.-d. art. amenințării; pl. amenințări
amenințáre f., pl. -ărĭ. Vorbă saŭ gest pin [!] care anunțĭ cuĭva rău pe care vreĭ să i-l facĭ.
AMENINȚÁ, améninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să…, a fi pe punctul de a… 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare ( minaciae „amenințări”).
A AMENINȚÁ améninț tranz. 1) (ființe) A speria cu o pedeapsă printr-o vorbă sau printr-un gest (pentru a intimida sau pentru a obține ceva). 2) A avertiza cu un gest asupra eventualelor consecințe. 3) A pune în primejdie; a face să fie în primejdie. 4) A fi gata să…; a fi pe punctul de… 5) înv. A semnaliza prin sine însuși; a prevesti. /lat. amminaciare
AMENINȚÁ, améninț, vb. I. Tranz. 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva). Ș-apoi se-ncrunta Și-i amanința Să-i puie de vii Chiar în temelii (ALECSANDRI). 2. A face un gest de amenințare. Spunea ceva și amenința cu mâna (PAS). 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Bălțile neasanate amenință sănătatea locuitorilor. 4. A fi gata să…, a fi pe punctul de a… Pereții umezi amenințau să cadă (DUNĂREANU). 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti (ceva). Umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă amenințând (ALEXANDRESCU). – Lat. *amminaciare ( minaciae „amenințări”).
AMENINȚÁ vb. 1. (prin Transilv.) a mănânțăla. (L-a ~ cu degetul.) 2. a pândi, (fig.) a paște. (Îl ~ o mare primejdie.) 3. a periclita, a primejdui. (Această situație îi ~ viața.)
amenințá (amenințát, amenințát), vb. – A arăta intenția de a face rău cuiva. – Var. (a)meni(n)ța, (a)meli(n)ța (înv.) La. *ammῑnaciāre, de la minaciae „amenințare” (Pușcariu 77; DAR; REW 5584); cf. it. minacciare (sicil. amminazzari), prov., cat. menassar, fr. menacer, sp. amenazar, port. ameaçar. După Philippide, Principii, 98, din lat. minitor „a amenința”. Der. amenințător, adj. (care amenință); amenințătură, s. f. (amenințare).
amenințá vb., ind. prez. 1 sg. améninț, 3 sg. și pl. aménință
améninț (est) și -ínț (vest), a -á v. tr. (lat. amminentiare saŭ eminentiare, d. éminens, -éntis, part. luĭ eminére, a fi proeminent, minaciae, amenințărĭ; it. minaciare, pv. menasar, fr. menacer, sp. amenazar, pg. ameaçar). 1. Fac amenințărĭ: a amenința pe cineva cu sabia, cu moartea. 2. L. V. Mold. Menționez. 3. Fig. (după fr.) Îs aproape să, inspir teamă să nu: apele amenință să se reverse, casa amenință să cadă. 4. V. intr. Fac un semn orĭ gest de amenințare: bătrînu amenință cu toĭagu asupra lor. – Și -rinț. Vechĭ și azĭ Olt. amelínț. Vechĭ și menínț, „ameninț”, și (a)méliț, „ameninț” și „menționez”.