ADĂSTÁRE s. f. (Înv. și reg.) Faptul de a adăsta. – V. adăsta.
ADĂSTÁRE s. f. (Înv. și reg.) Faptul de a adăsta.
adăstáre s. f., g.-d. art. adăstării; pl. adăstări
ADĂSTÁ, adắst, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A aștepta. [Prez. ind. și: adást] – Lat. ad-astare.
ADĂSTÁ, adắst, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A aștepta. [Prez. ind. și: adást] – Lat. ad-astare.
ADĂSTÁ vb. v. aștepta.
adăstá (-ást, -át), vb. – A aștepta. – Mr. adastu. Lat. ădastāre „a fi prezent” (Pușcariu 22; REW 148; DAR), care nu trebuie confundat cu lat. adastare „a grăbi” (REW 3990), de origine germanică. Se remarcă tendința de a conjuga eu adăstez.
adăstá vb., ind. prez. 1 sg. adăst, 2 sg. adăști, 3 sg. și pl. adástă, conj. prez. 3 sg. și pl. adáste
adắst, a -á v. tr. (lat. adastare din ad-ad-stare; pv. adastar, a se grăbi. – Adăst, adăștĭ, adastă; să adăste și să adaste), Aștept.