ACIUÁRE s. f. Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.
ACIUÁRE s. f. Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei; adăpost, refugiu. [Pr.: -ciu-a-]
ACIUÁRE s. v. pripășire.
aciuáre s. f. (sil. -ciu-a-), g.-d. art. aciuării (sil. -ciu-ă-)
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. Tranz. (Rar) A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.
A ACIUÁ ~éz tranz. A face să se aciueze; a adăposti; a oploși. /lat. accubiliare
A SE ACIUÁ mă ~éz intranz. (despre ființe pribege) A-și găsi adăpost; a se pripăși; a se oploși. [Sil. -ciu-a] /lat. accubiliaire
ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. 1. A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși. Tranz. (Rar) A da adăpost. 2. (Rar) A se odihni, a se culca. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I] – Lat. *accubiliare.
aciuá (a se ~) (pop.) (-ciu-a) vb. refl., ind. prez. 3 se aciueáză, 1 pl. ne aciuắm (-ciu-ăm); conj. prez. 3 să se aciuéze (-ciu-e-); ger. aciuấndu-se (-ciu-ân-)
ACIUÁ vb. v. pripăși.
ACIUÁ vb. v. odihni, repauza.
aciuá (aciuéz, aciuát), vb. – A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost, a se pripăși. – Var. aciuia, aciola. Lat. ciere (lat. tîrzie cire) „a incita, a chema”, cf. accire „a chema la sine, a lăsa să vină”. Dacă este, cum presupunem, un cuvînt pastoral, s-a referit mai întîi la acțiunea de a strînge cu strigăte vitele, pentru a le pune la adăpost de vremea rea. Fonetismul îndreptățește presupunerea unei schimbări de conjug., care poate fi tîrzie, și evoluția lui i la iu, ca în bucium, cf. invers, reducerea lui u › i în adia și baier. Fenomenul este cunoscut și în it., cf. angelus, it. angiolo, calabr. anciulu. Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare. Cihac, II, se gîndea la sl. utečati „a fugi”. Lat. *accellare, din cella „ascunzătoare” (Philippide, ZRPh., XXXI, 287; Pușcariu, Conv. Lit., 1908, 602; REW 1802; DAR; Pascu, Beiträge, 14) prezintă dificultăți (cf. Graur, BL, V, 92). Candrea-Dens., 10 propun lat. *accubiliare, inacceptabil fonetic, ca și ipoteza lui Giuglea, Concordances, 20 (cf. REW 4564), bazată pe lat. *jacilia din *jacile. Var. aciola, cu der. acioală, s. f. (refugiu, adăpost, copertină), care circulă pe o arie redusă în Munt., este mai greu de explicat. Este probabil să fi intervenit vreo contaminare, de ex. cu poală „fustă”, de unde sensul de „copertină”, sau vreo analogie, de ex. cu forma dublă înșeua și înșela.
aciuá vb. (sil. -ciu-a), ind. prez. 1 sg. aciuéz, 3 sg. și pl. aciueáză, 1 pl. aciuăm (sil. -ciu-ăm); conj. prez. 3 sg. și pl. aciuéze (sil. -ciu-e-); ger. aciuând (sil. -ciu-ând)
acĭuĭéz, a acĭuĭá și aciŭá v. tr. (lat. accéllo, -áre adăpostesc în celulă, d. cella, célulă, cămăruță, poĭată. Din accello vin formele fără l, ca acĭŭĭez, ĭar din accellare vine acĭolez). Adăpostesc. Rar. Odihnesc, potolesc. V. refl. Un bordeĭ, în care se aciŭa cum putea (Sadov. VR. 2, 9, 309), se acĭŭase acolo (Rebr. 2, 61). În Vc. Arg. acĭolez și acĭurez. În Trans. și Olt. mă acĭuĭesc: rămas numaĭ cu căsuța, s’ a acĭuit pe lîngă Paraschiva (Rebr. 2, 35). V. olejesc 2.