ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.
ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.
áceră (ácere), s. f. – Vultur, acvilă. – Var. aciră Lat. ăquῐla (Pușcariu 10; REW 582; DAR); cf. prov. aigla, fr. aigle, cat. áliga, sp. águila, port. aguia. Cuvîntul rom. este rar, astăzi practic a dispărut. Nu apare în texte vechi nici autentic populare; astfel încît poate fi creație artificială, datorată vreunui filolog latinist din sec. XIX (după cum crede DAR; însă filologul avea, în acest caz, un excepțional simț al limbii). Adevărul este că latiniștii din sec. XIX au inventat forma acvilă, s. f., care încă se mai folosește, în limbajul poetic și heraldic, și der. acvilin, adj. (vulturesc, ca ciocul acvilei, coroiat).
áceră s. f., g.-d. art. ácerei; pl. ácere
áceră, V. achilă.
ACERÁ vb. I. v. acira.
ACERA vb. (Ban.) A aștepta. Acsĕr. Expecto. AC, 326.
Etimologie necunoscută. Cf. alb. kĭăloni „observ”.
Vezi și acerat.
ACERÁ vb. v. aștepta, iscodi, observa, pândi, spiona, urmări.
acerá (-r, -át), vb. – 1. A aștepta. – 2. (Banat) A pîndi. – Var. acina. Lat. acināri (Graur, BL, IV, 64). Mai puțin probabilă der. propusă de Pușcariu, Dacor., II, 592, de la alb. kjëlloń „a avea grijă”. – Der. încina, vb. (a se odihni vitele); pe care DAR îl deriva greșit de la cină (cf. Graur, BL, VI, 152).
ácer, a -á v. tr. (cp. cu alb. kiălonĭ, observ). Vechi. Rar azĭ în vest. Aștept. Pîndesc.
áchilă f., pl. e (lat. áquila). Șoim mare cît vulturu, pajură. Emblemă militară romană, adoptată și de Francejĭ, și de Românĭ. – Fals ácvilă (după pron. germ.). În sec. 19 áceră (neol. fabricat).