Cu ochii umezi o privesc
Pe doamna mea, căci o iubesc,
Pe blânda mea educatoare,
Că nu-i alta ca ea sub soare!
Îi mângâi mâna şi o-ntreb,
Dacă, ghiduş, un an întreg,
Am supărat-o, să mă ierte,
Ba o s-o rog să mă şi certe!
N-aş vrea să mă despart de ea,
Nici de colegi, de masa mea,
De scăunel şi dulăpior,
Uf! Ştiu că-mi va fi tare dor!
Şi jucăriile de pluş,
Colajele ce le-a expus
Sus, pe panou, căci am lăsat
Tot ce cu drag eu am creat.
O rog pe doamna, dac-ar vrea,
Un an să mai stau lângă ea,
Căci mi-a iertat la prostioare,
Şi nici nu m-a mustrat prea tare!
M-a mângâiat şi a rostit:
-Să nu uitaţi că v-am iubit,
Dar aţi crescut, ce voinicei!
La toamnă veţi fi şcolărei.
-Cu bine, atunci şi-o-mbrăţişez,
Mă chinui să nu lăcrimez
Şi-i spun din inimioara mea,
Că nicicând nu o voi uita!
