Dar tu ţ-ei fi mai aducând aminte?…
Eram copii: primblându-ne-ntr-o sară,
În umbr-a noastre mâini s-apropiară.
Cum tremura mânuţa ta fierbinte!
Şi nu ştiu ce făcea să mi se pară
Că,-n liniştea acelor clipe sfinte,
Din gândul nostru se desprind cuvinte
Ce dau fiori albastrei nopţi de vară.
Atât a fost. Privirea-mi, visătoare,
Te-a urmărit cum te duceai, departe,
Pân te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.
E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,
Găsesc, uscată, între file,-o floare.
O ştii?… Ce de viaţă ne desparte!…
Vieaţa, an I, nr. 3, 12 decembrie 1893
