Azi moare-nfiorarea cetăţilor de stele
Şi înţelesul tainic al cântecelor mele.
Se rupe tortul galben al razelor de lună,
Mor visurile albe ce-mi tremură pe strună…
Luceafărul clipirea în negură şi-o frânge,
Lumina lui bolnavă se zbate şi se stânge,
Şi moare găinuşa în pragul nopţii sure,
Şi toată mângâierea din zvonul de pădure.
Mor fluturii din zare şi mor toţi trandafirii,
Îşi curmă înţelesul întreagă vraja firii.
– Cum se desfac prăpăstii şi-adâncul lor înghite
Strălucitoarea salbă a multelor ispite.
Comoara-nfăşurându-şi, nădejdea pleacă-n pripă,
De drum norocu-şi gată pribeaga lui aripă,
Din mintea-ntunecată fug grabnic, rânduri-rânduri,
Ducându-şi tot argintul, popoarele de gânduri,
Şi se-mpleteşte noapte din neguri jucăuşe
Când sufletul meu calcă pe-a viselor cenuşe.
Drumeţ cu ochii tulburi se duce fără ţântă,
Amarul îl încinge şi noaptea-l învestmântă,
Şi patima-l sugrumă cu braţele-i de fier…
– Sfârşit, el îngenunche şi zgribură de ger,
Cerşind din îngropata-i hlamidă de văpaie
Să-i mai trimiţi o rază, domniţa mea bălaie.
Despărţire
