Vino sa iesim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasa,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetatii,
din ceata ce pe poduri de metal se lasa.
Vino pe deal, pe cel din urma sub soare,
unde-un trecut de slava cu suflare lenta
sub pietre doarme,
sa strigam de-acolo dupa pasarile calatoare.
Sa strigam precum obisnuiesc copiii între jocuri,
cari far-a sti ce striga
îsi rostesc prin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc în cer.
Înduplecati de soarta,
noua însine straini, cu patria pe umeri – moarta,
noi am vazut, ce-i drept, de-atîtea ori,
ca-ntraripatele puteri, razbind prin nori,
orbite de o tinta departata
ne iau vazduhul prin tangenta doar – ca o sageata –
si nu mai prind de jos din tari nici fluturari
de semne si nici veste.
Vino totusi sa strigam de-acolo de pe creste,
sa strigam dupa cocorii care pleaca
si-n vuietul de mîntuire
o tin catre limanul dincolo de fire.
În cumpana si-n sfîsierea
acestui ceas prejmuitor,
vino, strafundul neguros, rumoarea ce ne-neaca
sa le lasam sub noi – si de pe dealul cel din urma
cu semne-nchipuind în vînturi libertatea
sa strigam dupa triunghiul calator.
