Sta pe comoda caravela.
De ani mai vechi e tot aci.
Mi-o-nchipui dintrodat’ marita.
De-un timp e gata a porni.
Emblema are o cetate
tinuta-n brate de doi lei,
un scut cu cîmpul alb si rosu
si-o cruce alaturea de ei.
La prora poarta, dat în aur,
prelung în aer, magic semn,
cascata gura de balaur,
furtuni sa-nfrunte, ea de lemn.
S-a ruginit încheietura
în portul jalnic unde-a mas.
Acuma, de plecare, cîrma
e unsa si odgonul tras.
Cuprinse-n vînt, sarat, amarnic,
de sanatosul dor spre larg,
ca niste sîni de fata mare
se umfla pînzele-n catarg.
De pe limanul asteptarii,
batut de valuri monoton,
pornim din visul trist spre altul –
deschis ca un senin eon.
Un cer pe care nici o umbra
nu cade iar ni s-a ivit.
Un cer cum trebuie sa fie
ne mai surîde la sfîrsit.
Traim ca sa cuprindem totul
si sa ne pierdem într-o zi.
Un Dumnezeu adînc, albstru
e marea-n care vom pieri.
