Strabatem iaras parcul, la pas, ca mai nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.
Un luminis în mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept încet spre mine si sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cânte, sparturile pe flaut.
Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mângâi ochii…
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui usure si-l iau sa i-l dezmierd…
Orice vroiesc ramâne indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul isi întoarce cirezile prin sânge.
O! ma ridic, pe suflet s-o strâng si s-o sarut —
Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.
Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua
Si sa-nviem adâncul izvoarelor de roua.
Si cum scoboara noaptea, al’data asteptata,
Îmi pare veche luna — si steaua ce se-arata,
Ca un parete de-arme, cu care-as fi vânat.
Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.
