Când am plecat, un ornic batea din ceata rar,
Atât de rar, ca timpul trecu pe lânga ora.
I-am auzit întâia bataie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelunga si sonora.
Poate mai bate înca momentul de atunci,
Poate-a tacut îndata si-asteapta sa mai vie
Îmbratisarea veche, din nou precum a fost,
Si lacrimile tale, în gara cenusie.
Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmarit plecarea, de sus, ca o fereastra
De casa parasita, cu-o raza frânta-n geam.
Nu l-ai simtit ca este partas la jalea noastra?
Te-ai împacat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curma
Si cade-n geam bataia la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat s-asculti, pe cea din urma?
