Se face seara si orizontul coboara.
Orasul îsi ridica un cartier spre luna.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep sa apuna.
Când ridic bratul, umbra lui ascutita
izbeste capatul strazii de unde vii, necunoscut,
de parca-as fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primesti nepasator în scut.
Esti sufletul de metal al orasului.
În amurguri apari în pietele ovale:
– Cetateni, s-a facut seara. Încep serbarile!
(Bratele tale barbatesti par doua macarale)
Te-ntâlnesc uneori, când ma-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele si ele rasuna.
De-a lungul stâlpilor zvelti, când ma-ntorc
de la lucru,
un cartier al orasului se ridica la luna.
Nu te recunosc nicviodata de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schela îndragostita
de tainicul zenit.
