Visasem că sunt un animal singur.
Că toţi cei ai mei, cei
cu ochiul galben pe spinare, ah,
pieriseră, şi
singur, făr` de logodnică, pradă
îngenuncheam roţile în strălucirea
capetelor alăptate de săgeţi.
Ah, tu, cuvântule, pentru nimenea spus!
Doi-trei, patru-cinci
m-au încolţit
cât mai sunt, există, este.
Sigur este,
cade soarele la apus pe el.
Să mai fiu, dar de ce?
Liniştea unui ochi galben pe spinare
şi nasul umed din care răsare
verdele firului de lumină
l-aş mai ţine un timp, dar de ce?
Ultimul sunt dintre cei ca mine,
dintre cei care au dat luminii sân.
Văd ochi sugând, apoi
nu mai văd nimica.
Sunt un animal atât de singur
încât, semănând cu 1, nu mai sunt…
Apoi, mă trezisem.
