HÁBITUS s. n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, capabil să prezinte indicații asupra stării de sănătate a individului respectiv. 2. Aspect exterior specific pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea diferită a fețelor. – Cuv. lat.
HÁBITUS n. 1) med. Aspect fizic exterior al unei persoane (în raport cu starea de sănătate sau de boală). 2) min. Aspect caracteristic al unui cristal (în dezvoltarea diferită a fețelor). 3) Înfățișarea, aspectul unei plante. /Cuv. lat.
HÁBITUS s.n. Înfățișare, aspect al unui individ. ♦ Aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. ♦ Înfățișarea, aspectul unei plante. [ fr. habitus, cf. lat. habitus – aspect].
HÁBITUS s. n. 1. înfățișare, aspect caracteristic al unui individ. 2. aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. 3. înfățișare, aspect al unei plante. ( fr., lat. habitus)
hábitus s. n.
HÁBITUS (cuv. lat.) s. n. 1. (MED.) Aspect fizic exterior, static și dinamic al unui individ, care poate da indicații asupra stării de sănătate, a existenței unei predispoziții morbide sau a unei boli (ex. h. fizic, h. apopletic). 2. Manieră, mod de a fi; obișnuință. 3. (SOCIOL.) Mod personal ori generic de a fi, a gândi, a acționa sau a reacționa în conformitate cu valorile normale, principiile reprezentative sau dominante dintr-o cultură sau dintr-un sistem social. 4. (MINER.) Aspect morfologic exterior, specific, pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea relativă a fețelor cristalografice (ex. h. prismatic, acicular, tabular, lamelar etc.).