VOÍRE, voiri, s. f. (Înv.) Voință. – V. voi2.
voíre s. f., g. d. art. voírii; pl. voíri
VOÍ2, voiesc, vb. IV. Tranz. 1. A fi hotărât, a fi decis să…; a avea de gând să…, a intenționa, a vrea. ♦ Intranz. (La imperativ) A avea voință neclintită, a stărui într-o acțiune. 2. A fi de acord, a consimți, a primi. [Prez. ind. și: voi] – Probabil din voie (derivat regresiv). – Cf. sl. voliti.
A VOÍ ~iésc tranz. 1) A avea dorința; a vrea; a dori. 2) A fi de acord; a accepta; a consimți. /lat. volere
v-, -v- v. voi
VOÍ vb. 1. v. dori. 2. v. cere. 3. v. pofti. 4. v. vrea. 5. v. consimți. 6. v. intenționa.
voí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. voiésc, 2 sg. voiéști, 3 sg. voiéște, 1 pl. voím, imperf. 1 sg. și pl. voiám, 3 sg. voiá; conj. prez. 3 sg. și pl. voiáscă; ger. voínd; part. voít
LASCIATA OGNI SPERANZA, VOI CH’ENTRATE! (it.) lăsați orice speranță, voi care intrați! – Dante, „Infernul,” III, 9. Inscripție gravată pe poarta Infernului dantesc.