VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinație statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea… = pe baza, în puterea, ca urmare a… – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).
VIRTÚTE s.f. 1. Calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etc; perfecțiune morală. ♦ Castitate, curățenie. ♦ Înclinație specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. În virtutea… = pe baza, ca urmare a … [ lat. virtus, cf. fr. vertu, it. virtù].
VIRTÚTE s. f. 1. calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etic etc.; integritate morală. ◊ castitate, curățenie. 2. în virtutea… = pe baza, ca urmare a… ( lat. virtus, după fr. virtu)
VIRTÚTE s. v. însușire.
Virtute ≠ cusur, defect, meteahnă, viciu
virtúte (integritate morală) s. f., g.-d. art. virtúții; pl. virtúți
VIRTÚTE ~ți f. 1) Forță morală prin care omul tinde către bine și frumos; perfecțiune morală. 2) Fidelitate sentimentală sau/și conjugală (a unei femei); castitate. 3) mai ales la pl. Pornire statornică spre a înfăptui anumite acte morale (printr-un efort volitiv). ◊ Cele patru ~ți curajul, justețea, prudența și temperanța. 4): În ~tea… în baza…; ca urmare a…; conform… [G.-D. virtuții] /lat. virtus, ~utis
MACTE, NOVA VIRTUTE, PUER SIC ITUR AD ASTRA (lat.) slavă ție, copile, pentru noua ta faptă de vitejie, așa se ajunge la stele – Vergiliu, „Eneida”, IX, 641. Cuvinte de îmbărbătare pe care Apolo le adresează lui Ascanius, în războiul troienilor cu latinii. P. ext. Îndemn la o acțiune hotărâte, ieșită din comun.
VIRTUTE NON ASTUTIA (lat.) prin virtute, nu prin viclenie – Deviză a luptătorilor cinstiți și, în genere, a celor ce vor să reușească numai prin merite.