UȘCHÍT, -Ă, ușchiți, -te, adj. (Arg.) 1. Care a plecat, a dispărut repede și pe neobservate dintr-un loc. 2. Care are comportări ieșite din comun, original. ♦ Zăpăcit. – V. ușchi.
ușchít adj. m., pl. ușchíți; f. sg. ușchítă, pl. ușchíte
UȘCHÍ, ușchesc, vb. IV. Refl. (Arg.) A pleca repede și pe neobservate dintr-un loc. – Et. nec.
ușchí (-chésc, -ít), vb. refl. – (Arg.) A pleca repede și pe neobservate dintr-un loc, a ieși brusc. Țig. ušt– „a se ridica”, imperativ ušti (Vasiliu, GS, VII, 129; Graur 194; Graur, BL, IV, 199; Juilland 178), cf. tc. ușt „afară”. Legătura cu sl. ušidŭ „fugar”, rus. uškam „iepure” nu este clară (cf. Vasmer, III, 98). – Der. ușchială, s. f. (Arg., fugă).
ușchí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ușchésc, imperf. 3 sg. ușcheá; conj. prez. 3 sg. și pl. ușcheáscă