TUTUÍRE, tutuiri, s. f. Faptul de a (se) tutui; tutuiala, tutuit. – V. tutui.
TUTUÍRE s. tutuială, tutuit.
tutuíre s. f., g.-d. art. tutuírii; pl. tutuíri
TUTUÍ, tutuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare); a fi în relații familiare cu cineva. – Din tu (după fr. tutoyer).
A SE TUTUÍ mă ~iésc intranz. 1) A-și spune reciproc „tu”. 2) A fi în relații familiare (unul cu altul). /Din tu
A TUTU͹ ~iésc tranz. (persoane) A spune „tu”; a trata cu o adresare foarte familiară. /Din tu
A TUTUͲ tútui intranz. A produce sunete grave și prelungi; a face „tu-tu”. /Onomat.
TUTUÍ vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)
tutuí¹, tutuiésc, vb. IV (reg.) a zăpăci, a deruta.
tutuí², tutuiésc, vb. IV (reg.) 1. a suna din bucium. 2. a alunga.
tutuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiésc, imperf. 3 sg. tutuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tutuiáscă