tunát, tunátă, tunáți, tunáte, adj. (reg.) smintit, țicnit.
TUNÁ, tun, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul. 2. Tranz. impers. (Reg.; în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni. 3. Intranz. (La pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A răsuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ◊ Expr. A tuna și a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal. 4. Intranz. (Înv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. – Lat. tonare.
A TUNÁ pers. 3 túnă intranz. 1) A se produce un tunet (în urma unei descărcări electrice în atmosferă); a răsuna tunetul. 2) A produce un zgomot mare; a scoate un vuiet puternic. 3) fig. (despre oameni) A vorbi pe un ton ridicat; a striga; a țipa. ◊ ~ și a fulgera a-și descărca mânia prin țipete și strigăte. 4) înv. A trage cu tunul (sau cu o altă armă de foc). /lat. tonare
TUNÁ vb. 1. (Ban.) a durăi, a urla. (Plouă, fulgeră și ~.) 2. v. bubui.
TUNÁ vb. v. detuna, trăsni.
tuná (-n, át), vb. – 1. A bubui, a asurzi. – 2. A trăsni. – 3. A intra, a pătrunde. – 4. (Trans.) A coborî, a veni de la munte. – 5. A bate tunul. – Megl. tuna, tunari. Lat. tŏnāre (Pușcariu 1771; REW 8778), cf. it. tonare, prov., cat., sp. tronar, fr. tonner, port. troar. Semantismul sensurilor 3 și 4 nu este clar, cf. tuli. – Der. tun, s. n. (înv., tunet; gură de foc de artilerie; Arg., furt prin efracție; adv., cu putere), postverbal sau din lat. tŏnus (Pușcariu 1643); tunaci, adj. (Banat, agresiv, îndrăzneț); tunar, s. m. (artilerist, servant de tun); tunări, vb. (a trage cu tunul), rar; tunărie (var. tunărime), s. f. (artilerie, mulțime de tunuri); tunător, adj. (care tună puternic); tunet, s. n. (zgomot puternic, bubuit; canalul tunului), cu suf. –et, ca sunet de la suna, răcnet de la răcni etc. (după Diez, Gramm., I, 208 Tiktin și Candrea, din lat. tŏnĭtru).
tuná vb., ind. prez. 3 sg. túnă