TRONCĂNÍT, troncănituri, s. n. Troncănire. – V. troncăni.
TRONCĂNÍT s. v. troncănire.
troncănít s. n., pl. troncăníturi
TRONCĂNÍ, troncănesc, vb. ÎV. 1. Intranz. A face zgomot izbindu-se de ceva sau izbind un obiect de altul. 2. Tranz. Fig. A flecări, a trăncăni. – Tronc + suf. -ani.
A TRONCĂNÍ ~ésc intranz. A face zgomot, izbindu-se de ceva; a face „tronc”. /tronc + suf. ~ăni
TRONCĂNÍ vb. v. durăi, durui, flecări, hodorogi, hurui, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.
troncăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. troncănésc, imperf. 3 sg. troncăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. troncăneáscă