RĂBUÍ, răbuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A da, a unge cu răbuială (2). – Cf. germ. reiben „a freca”.
răbuí (-uiésc, răbuít), vb. – (Mold.) A gresa, a unge, a da cu ceară. Probabil din germ. reiben „a freca” (Candrea). – Der. răbuială, s. f. (grăsime, ceară).
răbuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răbuiésc, imperf. 3 sg. răbuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. răbuiáscă
A RĂBUÍ ~iésc tranz. reg. A unge cu răbuială. /germ. reiben