PLÁVIE, plavii, s. f. Insuliță plutitoare (sau fixată la malul apei) formată din stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori etc. intrate în putrefacție și amestecate cu nămol. ◊ Expr. A se lăsa (sau a se lungi) plavie = a se întinde la pământ. [Pl. și: (pop.) plăvii] – Din sl. plavĩ.
PLÁVIE s. v. insulă plutitoare.
plávie, plăvii, s.f. (reg.) 1. insulă plutitoare alcătuită din plaur (stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori, crengi și nămol); plaur, cocioc, năcladă. 2. (cu forma plavă) navă, corabie; plută. 3. pădure doborâtă de vânt; palancă. 4. șir de trestii înfipte în pământ, din care ciobanii își fac adăpost. 5. limbă de foc; plavină. 6. (adv.) în cantitate sau în număr mare.
plávie (plắvii), s. f. – Morman, grămadă de crengi și ierburi amestecate cu pămînt, care plutesc pe suprafața anumitor rîuri. – Var. plaghie. Sl. plavĭ „navă”, din plaviti „a pluti” (Cihac, II, 267; Conev 38). E dubletul lui plavă, s. f. (Olt., plasă de pescuit); cf. și plaur. – Der. plavină, s. f. (Bucov., limbă de foc; pală de fîn); plavnă, s. f. (regiune mlăștinoasă); plavcă, s. f. (loc unde se usucă năvoadele).
plávie s. f. (sil. -vi-e), art. plávia (sil. -vi-a), g.-d. art. pláviei; pl. plávii, art. pláviile (sil. -vi-i-)
PLĂVÍU, -ÍE, plăvii, adj. (Înv. și reg.; despre oameni) Plăviț (2). ♦ (Înv.) Palid. – Plav (reg., despre boi, „care are părul de culoare (albă-)gălbuie” sl.) + suf. -iu.
PLÁVIE ~i f. Îngrămădire de stuf, buruieni și rădăcini, amestecate cu nămol, care plutește pe apă sau stă fixată de mal. [G.-D. plaviei] /sl. plavi
PLĂVÍU adj. v. bălai, bălan, blond, galben.
plăvíu adj. m., f. sg. plăvíe; pl. m. și f. plăvíi