ISCĂLÍRE, iscăliri, s. f. Acțiunea de a (se) iscăli și rezultatul ei. – V. iscăli.
ISCĂLÍRE s. iscălit, semnare, subscriere, (rar) subsemnare. (~ unui act.)
iscălíre s. f., g.-d. art. iscălírii; pl. iscălíri
ISCĂLÍ, iscălesc, vb. IV. Tranz., intranz. și refl. A(-și) scrie numele pe textul unui act oficial, al unei scrisori, al unei chitanțe etc., a(-și) pune semnătura (pentru a întări, a autentifica etc.); a (se) semna. – Cf. sl. iskaljati, iskalu.
A ISCĂLÍ ~ésc 1. tranz. (acte, articole, cereri, scrisori etc.) A autentifica prin iscălitură; a adeveri prin semnătură; a semna. 2. intranz. A pune iscălitura sub un text, într-un registru sau într-un act oficial; a semna. /sl. iskaljati, iskalu
ISCĂLÍ vb. 1. a semna, a subscrie, (rar) a subsemna, (înv.) a subiscăli. (A ~ un act, o scrisoare.) 2. a se semna, (pop.) a se scrie. (Te rog să te ~ aici.)
iscălí (iscălésc, iscălít), vb. – A semna, a-și pune numele, semnătura. Origine incertă. După Tiktin (cf. Candrea; DAR; Scriban), de la formula de acceptare juridică azŭ iskalŭ „eu vreau” (din sl. iskati, cf. isca). După Cihac, II, 149 (cf. Șeineanu, Semasiol., 15), din sl. iskaljati „a păta”, cf. bg. iskaljam „a murdări”, datorită faptului că cea mai mare parte a iscăliturilor din vechime erau doar amprente ale degetului sau pete de cerneală. Ambele explicații par posibile. – Der. iscălitură, s. f. (semnătură), din part. iscălit (sec. XVII); iscălitor, adj. (semnatar), înv.
iscălí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iscălésc, imperf. 3 sg. iscăleá; conj. prez. 3 sg. și pl. iscăleáscă