IMPLORÁRE, implorări, s. f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație, rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte, desperată. – V. implora.
IMPLORÁRE s.f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație. [ implora].
IMPLORÁRE s. implorație.
imploráre s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări
IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.
A IMPLORÁ implór tranz. 1) (persoane) A ruga în mod stăruitor și cu umilință; a conjura. 2) (ajutor, favoruri etc.) A cere cu insistență. [Sil. im-plo-] /fr. implorer, lat. implorare
IMPLORÁRE ~ări f. 1) v. A IMPLORA. 2) Rugăminte, cerere stăruitoare. /v. a implora
IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i. implór. / fr. implorer, it., lat. implorare].
IMPLORÁ vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). ( fr. implorer, lat. implorare)
IMPLORÁ vb. a conjura, (pop.) a jura, a milui, (înv.) a supăra. (Te ~ să mă ajuți!)
implorá (implór, implorát), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.
implorá vb., ind. prez. 1 sg. implór, 3 sg. și pl. implóră