AMĂNÚNT, -Ă, amănunți, -te, s. n., adj. 1. S. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amănunțime. ◊ Loc. adj. și adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantități. Comerț cu amănuntul. ◊ Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau până în cele mai mici amănunte sau în amănunt, în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios. 2. Adj. (Înv.) Amănunțit². [Var.: (reg.) amărúnt s. n.] – A³ + mănunt „mărunt”.
AMĂNÚNT², -Ă, amănunți, -te, adj. (Înv.) Amănunțit. – Din a³ + mănunt „mărunt”.
AMĂNÚNT¹, amănunte, s. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment. ◊ Loc. adj. și adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu. Comerț cu amănuntul. ◊ Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau până în cele mai mici amănunte sau în amănunt ori în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios. [Var.: (reg.) amărúnt s. n.] – Din a³ + mănunt „mărunt”.
AMĂNÚNT adj. v. amănunțit, amplu, detaliat, dezvoltat.
AMĂNÚNT s. detaliu, (rar) amănunțime. (Știe totul în ~.)
amănúnt (amănúnte), s. n. – 1. (Înv.) Amănunțit, în detaliu (sens adv.) – 2. Detaliat (sens adj.). 3. Detaliu. – Var. amărunt, (cu der. săi). De la mărunt, cu a- caracteristic formelor adv. Uzul ca s. este modern, pentru cel adv. cf. it. a minuto. – Der. amănunți, vb. (a mărunți; a da amănunte); amănunțime, s. f. (detaliu).
amănúnt s. n., pl. amănúnte
amănúnt și amărúnt n., pl. e, vechĭ urĭ (a 4 și mănunt, mărunt). Parte măruntă, particularitate, detaliŭ: amănuntele lupteĭ, o veste fără nicĭ un amănunt, a da amănunte, a intra (saŭ a te perde) în amănunte. Cu amănuntu saŭ cu de-a mănuntu [!] (maĭ exact de cît cu de amănuntu, ca și cu de-a sila), amănunțit, în detaliŭ: a povesti, a vinde cu de-a mănuntu. V. toptan și dibă.
AMĂNÚNT ~e n. Element neesențial dintr-un ansamblu; parte secundară a unui lucru; detaliu. ◊ (Cu) de ~ul în cele mai mici detalii. Cu ~ul cu bucata. /a + mănunt
cu de-amănúntul loc. adv.