ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu picături fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înroși, a se îmbujora (la față). 4. Tranz. Fig. A atinge ușor (ca o suflare). Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu picături fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. și tranz. A scoate aburi (1). Codrii aburesc ca după ploaie (VLAHUȚĂ). 3. Refl. Fig. A se aprinde la față; a se înroși. 4. Tranz. Fig. A atinge ușor (ca o suflare). Intranz. (Despre vânt) A adia ușor. – Din abur.
ABURÍ vb. a asuda. (Pereții se ~.)
aburí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aburésc, imperf. 3 sg. abureá; conj. prez. 3 sg. și pl. abureáscă
ÁBUR, aburi, s. m. 1. Vapori de apă. 2. Ceață rară. 3. (Rar) Adiere. 4. Fig. Suflare ușoară (a vântului), boare. – Cf. alb. avull.
A ABURÍ ~ésc 1. tranz. A face să se aburească. 2. intranz. 1) A scoate aburi. Câmpia ~ește. 2) rar (despre vânt) A sufla lin; a adia. /Din abur
A SE ABURÍ mă ~ésc intranz. 1) A se acoperi cu aburi; a asuda. 2) fig. (despre față, obraji) A se înroși ușor; a se îmbujora; a se rumeni. /Din abur
ÁBUR ~i m. 1) pl. Vapori de apă. 2) Ceață rară. 3) fig. Suflare ușoară (de vânt); boare. 4) fig. rar Cantitate foarte mică. Un ~ de… / Cuv. autoht.
ÁBUR, aburi, s. m. 1. Vapori de apă. 2. Ceață rară. 3. Fig. Tărie; aromă. I se suie aburul băuturii la cap (SADOVEANU). Suflare (ușoară), adiere. 4. Fig. Cantitate foarte mică. Dă un abur de sare plăticilor (SADOVEANU). – Comp. alb. avull.
ÁBUR s. vapori (pl.). (~ul este un agent termic.)
ÁBUR s. v. miros.
TRĂSURĂ CU ÁBURI s. v. locomotivă, mașină, tren.
ábur (áburi), s. m. – 1. Vapori de apă – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntătoare, considerat în esență mecanic. – Mr. abur (ă). Lat. albūlus („pată albă” în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apă. Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană” (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare și în cuvintele citate, și în fr. gabole galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuși, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Același rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei după Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urmă ar reprezenta un indoeurop. *a-vel-os (Jokl, Ling.–Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renunțat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657), ca și cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicația lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *abburire (în locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabilă, căci ideea de vapori nu se potrivește cu cea de combustie; REW 15 și DAR menționează cu rezervă această ipoteză. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureală, s. f. (răsuflare; briză); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a răsufla); aburitor, adj. (care exală); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore–vaporoso sau fr. vapeur–vaporeaux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)
ábur s. m., pl. áburi
ábur și (Ban.) -re m. (rudă cu alb. avul, id., care vine probabil d. rom.). Un fel de ceață (gaz, vaporĭ) care se ridică din corpurile umede supt influența călduriĭ, cum se’ ntîmplă cu apa care ferbe [!] saŭ cu animalu care respiră la frig orĭ cu apa care se’ nalță pe nevăzute din mărĭ, rîurĭ și lacurĭ și formează noriĭ. Suflet de animal (Vechi). Pl. Răsuflare, suflare: caiĭ scoteaŭ aburĭ pe nas de ger ce era. Suflare, adiere: venirăm pe fața pămîntului, pe aburiĭ vîntuluĭ (P. P.) Mașină saŭ corabie cu abur (saŭ cu vaporĭ) mașină saŭ corabie care se mișcă pin [!] ajutoru aburuluĭ. – Pe suprafața pămîntului, o picătură de apă redusa [!] în abur ocupă un volum de 1,700 de orĭ mai mare de cît în stare lichidă; de aci rezultă o forță de expansiune imensă, care a fost utilizată ca forță motrice în arte, industrie, navigațiune ș. a. La 100 de grade, aburu de apă ridică o masă de aer care apeasă [1] pe suprafața lichidului și care echivalează cu 1 kg 0,33 gr. pe centimetru pătrat. Forța elastică a aburuluĭ de apă crește răpede cu temperatura; experiențele lui Regnault dau rezultatele următoare Temperatura – Tensiunea în atmosfere; 100° – 1; 120°,60 – 2; 131°,91 – 3; 180°,31 – 10; 230° – 27½. Se numesc mașini cu presiune joasă acelea care întrebuințează abur de 2 atmosfere; cu o presiune mai mult, sînt de presiune medie, și pentru toate cele care-s mai mult de 3 atmosfere se zice că-s de presiune înaltă. Francezu Solomon de Caus, încă de la 1615, avu ideĭa de a utiliza aburu ca forța motrice. Denis Papin, tot Francez, mort la 1714, imagină prima mașină cu piston. La 15 Iuliŭ 1783, la Lyon, marchizu de Jouffroy d’ Abbans (pe atunci de 18 anĭ) construi un vaporaș prevăzut c’ o mașină cu abur cu doŭă cilindre cu care merse în susu Saônei pînă la insula Barbe. El a murit în mizerie, răpus de holeră, la 1832. În sfîrșit, Scoțianu James Watt, mort la 1819, perfecționă mașina cu abur într’ atît, în cît i se poate atribui primu merit al acestei invențiuni.
aburésc v. (d. abur). Scot abur: cîmpu aburește. Se zice despre vînt cînd adie: vîntu aburește (cp. și cu boare). V. tr. Expun aburului, acoper c’ o ceață provenită din abur, ca atunci cînd sufli pe sticla ochelarilor ca să-i ștergĭ apoĭ. Fig. Amețesc, îmbăt puțin. V. refl. Mă acoper c’ o ceață provenită din abur (ca geamurile). Fig. Mă înfierbînt, mă aprind la față. – Vechi și aburez, de unde și aburat, amețit, beat.