ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.
ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se; a (se) ridica.
ABURCÁ vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.
aburcá (-c, át), vb. – 1. A urca, a sui. – 2. A urca, a ridica. Dintr-un der. vulg. al lat. ŏrior, cf. urca. S-ar putea pleca de la *aboricare; însă dificultatea conservării lui b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicări, rezultat al unui b protetic *bŏrĭcāre de la *ŏrĭcāre, (precum *burere, bustum de la urere), sau al unei compuneri cu ad. Cealaltă ipoteză, emisă de Pușcariu, ZRPh., XXXI, 616 și acceptată de DAR și REW 606, pleacă de la lat. *arboricare arbor. Explicația nu convinge, nu numai datorită ciudățeniei imaginii, ci și pentru că nu se ține seama de evidenta identitate a lui aburca cu urca și, prin urmare, de necesitatea de a le găsi o origine comună.
aburcá vb., ind. prez. 1 sg. abúrc, 3 sg. și pl. abúrcă
A ABURCÁ abúrc tranz. 1) A face să se aburce. 2) (greutăți mari) A ridica, depunând eforturi mari. ~ sacul plin în spate. /Orig. nec.
A SE ABURCÁ mă abúrc intranz. A se urca cu greu; a se cățăra. ~ în copac. /Orig. nec.
abúrc, a -á v. tr. (rudă cu urc). Nord. Urc (ridic) ceva greŭ: aburcă-mă ca să mă suĭ în copac. V. refl. Se aburcă deasupra stînciĭ.